TIPURILE DE DESHIDRATARE ŞI PRINCIPALELE BOLI ASOCIATE CU DESHIDRATAREA CELULARĂ
Publicat pe 4 februarie 2019Menținerea echilibrului fluidelor și electroliților în celulă este esențială pentru o viața sănătoasă și este deosebit de importantă în perioadele de sănătate precară. Drept argument, studiile din ultimii ani (1) indică o mortalitate de 17%-30% la pacienții vârstnici cu diagnostic principal de deshidratare.
Aceleași studii (1) mai arată faptul că modificări minore ale conținutului de apă din celulele corpului la om determină modificări semnificative ale metabolismului și funcției acestora, mediate în principal de modificările volumului celulei; de exemplu, s-a constatat faptul că în timp ce gonflarea celulară stimulează sinteza proteinelor și a glicogenului, contracția celulară stimulează proteoliza și ruperea glicogenului, astfel fiind elaborate substanțe mai active osmotic. Mai mult decât atât, datele indică faptul că volumul celular (nivelul apei în celulă) are efecte şi asupra expresiei unor gene și proteine foarte importante pentru organism, cum ar fi de exemplu expresia proteinelor de șoc termic și sinteza hormonul antidiuretic (ADH)(1).
Conform datelor de specialitate (1) există 3 tipuri de deshidratare:
1. Deshidratare hipertonică are loc atunci când se pierde proporțional mai multă apă decât sodiu din compartimentul fluidului extracelular – aceasta apare mai frecvent la bătrâni, ca urmare a modificării percepţiei de sete, fiind asociată cu ingestia insuficientă de apă, transpiraţia excesivă, diabetul insipid, utilizarea cronică de laxative osmotice, prezenţa unor fistule enterocutanate şi tahipnee;
2. Deshidratare hipotonică are loc atunci când proporția pierderii de sodiu este mai mare decât proporția pierderii de apă – aceasta apare mai ales la în cazul persoanelor care utilizează cronic diuretice sau laxative osmotice şi în cazul pacienţilor cu arsuri mari, de asemenea în cazul unor episoade prelungite de vomă, în diaree prelungită sau cronică de diferite cauze, în caz de deficienţă adrenocorticală ori insuficienţă renală, în caz de hiperglicemie, ca şi în prezenţa unor fistule enterocutanate;
3. Dehidratare izotonică are loc atunci când există o pierdere proporțională de apă şi sodiu ceea ce rezultă în concentrații serice normale de sodiu – aceasta este asociată cu episoadele acute de diaree în care există o pierdere de sare și apă în proporții echivalente, de asemenea apare în cazul pacienţilor arşi, ori cu ascite.
Echilibrul apei. Osmolaritatea plasmatică este păstrată prin mecanisme capabile să sesizeze modificări discrete de 1-2% faţă de valorile normale. Pentru a menţine o situaţie stabilă este necesar ca ingestia de apă să egaleze excreţia de apă. Tulburări ale acestui echilibru determină hipo- sau hipernatremie. În mod normal există pierderi obligatorii de apă prin urină, prin scaun şi prin evaporare la nivelul tegumentului şi tractului respirator. Excreţia gastrointestinală normală este o componentă minoră în echilibrul apei, cu excepţia cazurilor de vomismente, diaree sau leziuni de scurtcircuitare digestivă patologică sau chirurgicală. Pierderea renală este obligatorie datorită excreţiei minime a unor substanţe rezultate din metabolism. Ingestia de apă este stimulată de sete, senzaţie determinată de creşterea osmolaritatii, scăderea volumului de fluide extracelulare sau a tensiunii arteriale. Excreţia de apă este controlată de ADH (hormon antidiuretic) a cărui secreţie este influenţată de osmolaritatea plasmatică şi factorii nonosmotici – volum sanguin circulant, greaţă, durerea, stresul, hipoglicemia, sarcină, numeroase medicamente.
Cauze frecvente de deshidratare:
– Gastroenteritele sunt cel mai des întâlnite, iar asocierea vomei cu diareea determină o deshidratare accelerată;
– Afecțiunile cavităţii orale (ex. stomatitele, pulpite, abcese dentare) pot limita sever aportul de lichide;
– Cetoacidoza diabetică determină creşterea diurezei din motive osmotice, scăderea în greutate prin creşterea catabolismului şi pierderea de lichide;
– Bolile febrile determină creşterea pierderilor şi reducerea aportului de lichide şi prin reducerea apetitului;
– Afecțiunile infecțioase sau neinfecțioase laringiene pot reduce drastic aportul de lichide;
– Afecţiuni precum gastroenteritele, diabetul zaharat complicat (cetoacidoza), arsurile întinse (cu pierderi mari de lichide), hiperplazia congenitală a suprarenalei (asociază hipoglicemia, hipotensiunea, hiperpotasemia, hiponatremia), obstrucţiile gastrointestinale (reducerea aportului de lichide şi voma), hipertermia, fibroza chistică (pierderi excesive de sodiu şi clor cu deshidratare hiponatremică şi hipocloremică), diabetul insipid şi tireotoxicoza sunt însoţite de deshidratare şi pun viaţa în pericol (2).
Nivelul hidratării celulare este un factor important în starea de sănătate sau boală şi reprezintă un semnal metabolic particular astfel încât hiperhidratarea poate declanşa procese de anabolism, iar deshidratarea celulară duce la accentuarea catabolismului. Deshidratarea celulară creşte toxicitatea medicamentelor care au o distribuţie intracelulară. Numeroşi cercetători consideră că majoritatea bolilor conduc la o hiperhidratare a corpului, în special în stadiile critice care sunt însoţite de insuficienţă de organe în diferite grade. La vârstnici se întâlneşte frecvent deshidratarea celulară, o tulburare cu risc letal frecventă la această categorie de bolnavi. În uremie, sindrom posttraumatic sau ciroză, modificările echilibrului apei intracelulare pot apărea şi ca urmare a pierderii de masă celulară și/sau a deshidratării celulare (3).
Alte situații de deshidratare tranzitorie au fost constatate la sportivi, în antrenamentele intensive, sau după o competiţie, pe timpul sarcinii şi în timpul travaliului, după intervenţii chirurgicale, mai ales în cazul intervenţiilor la nivelul intestinului şi în operaţiile de varice, de asemenea şi în cazul consumului unor medicamente, de exemplu produse pe bază de litiu şi antiinflamatoare nesteroidiene (NSAIDS) (1).
In acest context, Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară recomandă un aport zilnic de lichid de 2,5 L pentru bărbați și 2,0 L pentru femei, ceea ce asigură o osmolaritate urinară optimă, în jurul valorii de 500 mOsmol / L.
Bazat pe argumente ştiinţifice privind puterea de hidratare a produselor alimentare (în special legume şi fructe), putere de hidratare care nu se bazează doar pe conţinutul în apă, ci şi pe conţinutul în minerale, microelemente, pectine şi mucilagii care reţin apa, literatura de specialitate (4) recomandă o scară de produse hidratante după cum urmează: pepene roşu (92% apă), căpşuni (91%), pepene galben (90%), piersici (89%), portocale (88%), lapte degresat (91%), castraveţi (95%), salată verde (96%), borşuri şi supe (92%), dovlecei (94%), ţelină (95%), iaurt (88%), roşii (94%), ardei gras (92%), conopidă (92%), varză (92%), grapefruit (88%), apă de cocos (95%) şi brânză cottage (80%).
Autori:
Iuksel Rasit – Medic, Cercetător științific grad III
Minerva Panteli – Medic, Cercetător științific grad III
Lucia Pirvu – Biochimist, Cercetător științific grad I
Bibliografie:
1. https://academic.oup.com/nutritionreviews/article/73/suppl_2/97/1930742 (Ahmed M. El-Sharkawy Opinder Sahota Dileep N. Lobo. Acute and chronic effects of hydration status on health. Nutrition Reviews, Volume 73, Issue suppl_2, 1 September 2015, Pages 97–109);
2. Harrison’s Principles of Internal Medicine: vol1 19th Edition 2015 63: Fluid and Electrolyte Disturbances
3. Patrick Ritz the Investigators of the Source Study of the Human Nutrition Research Centre-Auvergne Chronic Cellular Dehydration in the Aged Patient,The Journals of Gerontology: Series A, Volume 56, Issue 6, 1 June 2001, Pages M349–M352, https://doi.org/10.1093/gerona/56.6.M349
4. https:/www.healthlin/e.com/nutrition/19-hydrating-foods#section20